Începând cu 2019, cele mai mari companii americane au renegat public modelul de dezvoltare bazat pe profit, în favoarea celui centrat pe valoare pentru societate: ceea ce numim astăzi stakeholder capitalism. Noile mecanisme corporative de adaptare și implicare în rezolvarea problemelor colective au generat soluții sociale în contextul crizei COVID-19, compensând uneori funcțiile statului chiar și în România1.
Pentru UE se configurează câteva ingrediente-cheie ale sustenabilității competitive: dominația globală în tehnologie și cotă de piață, valoare adăugată și productivitate, relocarea lanțurilor de producție în interiorul pieței unice (near-shoring) sau piețe aliate (friendly-shoring). În plus, comunitățile locale devin nivelul central de dezvoltare sustenabilă, unde măsurile de economie circulară și cooperarea părților implicate sunt mai ușor de făcut. Factorul democratic de responsabilitate publică și cogenerare a soluțiilor2 contribuie, de asemenea, la descentralizarea proceselor de transformare economică.
România se vede nevoită să se repoziționeze în acest context. Deși investițiile publice în infrastructură sunt în continuare necesare, statul român trebuie să dezvolte capabilități mult mai sofisticate în politica de investiții publice – începând cu o nouă arhitectură instituțională mai agilă în fața provocărilor actuale, precum și expertiză adecvată la nivelul factorilor de decizie. Capacitatea bugetului național este extrem de limitată în fața marilor provocări de tranziție economică – investiții în noi tehnologii, noi modalități de producere și consum a energiei, dezvoltarea unor noi competențe în rândul forței de muncă etc.
Până și guvernele mult mai bogate, din SUA, Marea Britanie, Germania sau Franța, recunosc această limită a resurselor proprii în fața provocărilor actuale și utilizează bugetul public sau fondurile europene ca levier pentru a mobiliza investițiile de capital privat în sectoare strategice precum greentech, biotech sau agribusiness.
Acest proces implică repoziționarea statului ca investitor și dezvoltarea unor mecanisme de cooperare strânsă în atingerea obiectivelor strategice între sectorul public și privat.
Investițiile în sustenabilitate sunt o rețetă de creștere, nu de cost. Paradigma actuală nu este cea de a constrânge competitivitatea prin angajamente de sustenabilitate, ci de a descătușa competitivitatea prin specializarea în domenii cu noi tehnologii de producție și consum sustenabil. Acestea sunt strâns legate de investiții și acțiuni strategice din partea statului.
Pentru mult timp deja, angajamentele de tip ESG (Environmental, Social and Governance) au fost privite ca o constrângere în calea profitului. Percepția generală fiind că lipsa de etică la nivelul marilor companii nu a adus numai corupție, ci și criza financiară, creșterea inegalităților și accelerarea schimbărilor climatice. Prețul pentru aceste derapaje a fost un corset de reglementări, standarde și norme sociale pentru marile companii.
Totuși, noua strategie industrială a UE, pactul ecologic, angajamentele economice și tehnologice în spațiul transatlantic sau noile pachete investiționale de sute de miliarde din SUA și UE în susținerea agendei climatice fac investițiile în sustenabilitate profitabile. Schimbările de paradigmă tehnologică și realinierea pe axa alianțelor geopolitice arată că modelul economic se schimbă și cei care rămân în afara lui vor pierde oportunități de piață și de finanțare. Ingredientele acestei transformări pentru România sunt momentan generos disponibile în spațiul european și transatlantic – prin acces la finanțare și noi tehnologii, dar utilizarea lor trebuie să fie adecvată vremurilor de mâine și nu a celor trecute.
1 Volintiru, C., & Gherghina, S. (2022). We are in this together: stakeholder cooperation during COVID-19 in Romania. European Political Science, 1-11.
2 Volintiru, C. (2021) Local Democratic Resilience in East-Central Europe. GMF Policy Paper
