Deocamdată, realizările ocupă agenda publică atunci când vine vorba despre consistentul Plan Național de Redresare și Reziliență. Ne mulțumim că am dat drumul cheltuielilor, dar nu știm ce vom face după ce se va închide robinetul!
„Spre deosebire de cele mai multe state europene, noi am cerut maximum de împrumuturi care se puteau acorda prin programul NextGenerationEU (facilitatea de redresare și reziliență). Deși sunt acordate la dobânzi mai mici, ele tot trebuie returnate. PNRR se bazează pe un pariu – împrumută banii și să fii în măsură să-i cheltuiești încât să miști economia din nou! Doar că, în versiunea noastră, pariul seamănă mai degrabă cu un mare festin – ia cât poți de mult și acum stai să vezi dacă se întâmplă ceva. Toate cele trei guverne din ultimii ani au fluturat estimări hiperbolice ale efectelor pozitive ale PNRR, fără nicio bază. Și niciun guvern nu s-a ocupat de managementul finanțării pe viitor a investițiilor.”
În ianuarie 2024, un grup de experți italieni, recunoscuți în mediul academic european, au pariat că, odată ajunși la jumătatea perioadei de implementare a PNRR, a venit momentul de a vorbi și despre cealaltă jumătate, mai puțin plină, a acestui program de care a auzit tot europeanul. Am preluat teza lor, dezvoltată în analiza PNRR La Grande Abbuffata (n.r. – Marele festin), fie și pentru faptul că asemenea perspective lipsesc din spațiul nostru public, care, de cele mai multe ori, se suprapune cu cel politic. Iar dacă există divergențe naturale dintre primul guvern care și-a asumat PNRR în primăvara lui 2021 și actualul care și-a asumat ajustarea lui în toamna lui 2023, acestea nuanțează prea puțin discursul oficial – banii din PNRR! Totul e să nu pierdem niciun euro, fie el împrumutat sau nu, pentru că este o ocazie unică etc.
„Domani” și festinul „110”
Pentru o astfel de nuanțare, merită să mai facem o scurtă incursiune în prezentul italian, zguduit financiar de o măsură strâns legată de Piano Nazionale di Ripresa e Resilienza (cu denumirea comercială „Italia Domani”). Este vorba despre o măsură dezastruoasă, cum admite și guvernul Meloni, atât timp cât a dus la o recalculare a deficitului bugetar la 7,4% la sfârșitul lui 2023 și la reluarea unui coșmar italian, creșterea gradului de îndatorare: datoriile raportate la PIB au ajuns la 137% în 2023 și se estimează 140%, chiar 142% în 2027, într-un scenariu de nicio schimbare de politici.
Deocamdată, e greu de vorbit politic de o astfel de schimbare, în cazul unei măsuri la care rezonează bine electoratul. În 2020, în marja pandemiei de Covid-19, guvernul Conte II a venit cu un experiment căruia cu greu i-ai fi putut rezista: ca deținător al unei proprietăți imobiliare, primești înapoi 110% din costul lucrărilor – efectuate și certificate – de renovare și eficiență energetică, prin intermediul deducerilor fiscale pe parcursul a 4-10 ani. Sau, pe scurt, mecanismul de reglementare fiscală Superbonus 110, care mai avea o variantă de mare atractivitate: creditul fiscal pe care ți-l dă statul îl transferi pentru a-l putea folosi ca formă de plată către bancă sau constructor, acesta urmând ca, la rândul său să-și deducă propriile obligații fiscale. O așa generozitate a stimulat și umflarea costurilor, ba chiar scheme frauduloase, atât timp cât facturile erau oricum supra-decontate și, pragmatic vorbind, beneficiarul nu era ținut să fie atent la costuri și să-și drămuiască fiecare euro.
Așa se face că, în 2020, guvernul estima un buget total necesar de 69 de miliarde de euro, din care 14 miliarde de euro aveau să fie prinși în proaspăt negociatul PNRR. S-a ajuns însă astăzi la cheltuieli de peste 200 de miliarde în patru ani, echivalentul a 10% din PIB, ceea ce se dovedește un cost destul de piperat pentru lucrări care se pare că nu au acoperit mai mult de 4% din stocul de clădiri. Între timp, guvernele s-au văzut nevoite să închidă cel puțin „portița” transferului de credit fiscal și să mai taie din procentele de subvenție, dar tăvălugul odată pornit, greu să mai întorci deficitul și, mai ales, să-l justifici. Un raport al Fondului Monetar Internațional observa încă de anul trecut că „Schema Superbonus 110 (n.r. – chiar dacă, între timp, va fi redusă la 65) este ineficientă pentru că subvenționează investiții care oricum s-ar fi produs și în absența beneficiilor, este regresivă în condiții în care este necesar dreptul de proprietate, iar eligibilitatea nu este în niciun fel testată și a dus doar la reduceri modeste ale emisiilor de carbon”.
În termenii săi, și Comisia Europeană își apără decizia de a susține Superbonus, măsură care a activat doar într-un singur an 636.000 de locuri de muncă, a făcut ca 25% dintre angajați să ducă acasă un salariu peste medie, de 3.000 de euro pe lună,
a crescut valoarea proprietăților, a redus consumul casnic cu 1,1 miliarde de metri cubi de gaze, iar agregat se estimează că a contribuit la o reducere a emisiilor de CO2 cu 2,47 milioane de tone. Altfel spus, o măsură care bifează toate țintele și jaloanele urmărite – verde, economic, social și independență energetică. Toate bune să-ți poți permite prețul sau, cum s-ar spune, să elimini un stres, dar fără să mai adaugi unul! Până la urmă, cam despre asta e vorba în reziliență, nu?
Stresori și reziliență
Experimentul italian a fost preluat și în PNRR-ul românilor. La altă scară, și cu un alt circuit al banilor. Avem și noi un Val al Renovării, printre cele mai consistente măsuri: 2,2 miliarde de euro merg direct către lucrări de reabilitare energetică, circa jumătate în blocuri de apartamente. Proprietarii își vor vedea reabilitate proprietățile printr-un Superbonus chiar mai simplu decât originalul – banii europeni acoperă 100% din costuri via autoritățile locale, cele care angajează și certifică lucrările executate.
Experimentul propriu-zis constă tocmai în acest 100%, pentru că, până acum, renovarea presupunea, formal, o coparticipare din partea proprietarului: în general, 20%, bani care să fie recuperați treptat din impozitul pe profit, în lipsa sistemului progresiv de impozitare. Formal, pentru că, la modul practic, se cunosc prea puține cazuri de primării care au avut curajul politic de a pune în aplicare măsura. O măsură avea cel puțin meritul de a cointeresa proprietarii în raportul cost-calitate al lucrărilor. Costuri care oricum sunt din… clasa B.
Și Comisia admite că „România oferă, comparativ cu celelalte țări, finanțare 100%, ceea ce este un lucru bun pentru gospodăriile sărace, dar, în același timp, stabilește stimulente greșite”, conform analizei PNRR la jumătatea termenului, realizată de CE în 2024. Stimulentul greșit de care se fereau și autorii Strategiei de renovare pe termen lung din 2020, adică să nu transmiți mesajul că doar statul este responsabil de renovare și eficientizarea consumului și, de unde o ști, trebuie să găsească bani să acopere toate cheltuielile.
Imaginea dinamică a cheltuielilor angajate până acum prin PNRR tinde să confirme deja ipoteza de lucru că Valul Renovării va lăsa în urmă cel puțin 4,3 milioane mp renovați în clădiri rezidențiale multifamiliale, pe lângă cei 2,3 milioane de mp în clădiri publice. Chiar și așa, dacă ne uităm că, în scripte, 72 de milioane mp în blocuri cu cel mult patru etaje și 88 de milioane mp în blocuri cu peste patru etaje figurează ca nerenovate… Iar fondurile totale de care vorbește Strategia din 2020 sunt de 12 miliarde de euro până în 2030, într-un scenariu
mediu. Doar că deficitele financiare de tip festin, cărora nici PNRR nu se încumetă să le vadă sfârșitul, cu toate reformele lui, și acelea, practic, încă neîncepute, sunt o realitate.
Așa ne întoarcem la problema de fond – cea a „abilității nu doar de a rezista și a face față provocărilor, ci și de a experimenta tranzițiile de o manieră sustenabilă, echitabilă și democratică”, ca să reluăm definiția CE pentru reziliență. Or, provocarea, stresorul – dacă e să vorbim de reziliență pe terenul psihologiei –, factorul deformator – dacă e să apelăm și la fizică – la care trebuie să facă față fiecare măsură economică este gravul dezechilibru al finanțelor publice. Acesta era îngrijorător încă din 2017, dar iese din marjele controlabile odată cu pandemia de Covid-19 (9,4% din PIB, cu cinci puncte procentuale mai mare decât anul precedent). De atunci, principala recomandare specifică (CSR) a Comisiei a fost rezolvarea problemei deficitului cel târziu până la sfârșitul anului 2024, dar ultima evaluare, conform Bazei de date cu îndeplinirea CSR la nivel european, rămâne la „progrese limitate”. Pe scurt, dacă nu se întâmplă nimic în actuala stare a încasărilor relativ mici față de cheltuielile constante ale bugetului, intrarea în marja de 3% din PIB nu se poate produce mai devreme de un ambițios 2027.
Practic, România, care mai duce și povara hemoragiei de fonduri prin importuri mult mai mari decât exporturile, nu își poate permite luxul de a cheltui fără să se gândească și la întoarcerea banilor în economie, pentru a pune astfel în mișcare cu adevărat un mecanism de generare de surplus, de valoare adăugată. Interesant că românii au ales să traducă oficial „Facilitatea de redresare și reziliență” prin „Mecanismul de redresare și reziliență”. Nici chiar cei mari, cum am văzut în cazul Italiei, a treia economie a Uniunii Europene, nu-și permit luxul de a lua banii și apoi să aștepte… mecanismul.
De la pariu la mecanism
Într-un asemenea cadru trebuie citite și investițiile făcute cel puțin în prima jumătate de implementare a PNRR. În baza obligației de a raporta sumele cheltuite pentru primii 100 de beneficiari, România prezintă sume angajate, până la 15 aprilie 2024, de 18,574 miliarde de euro, adică dublu față de suma efectiv primită. Este discutabilă această raportare – datele arată că majoritatea statelor preferă raportarea sumelor virate în interiorul celor primite –, dar, în orice caz, arată o evoluție a efortului investițional – la 17 noiembrie anul trecut, suma era de 13,205 miliarde de euro.
Întrebarea e simplă: câte dintre aceste cheltuieli se transformă în surse de generare a fondurilor de mâine, când PNRR, dar și fondurile operaționale „obișnuite” de azi
vor înceta să mai fie obișnuite sau vor înceta de tot? Este remarcabilă dorința administrațiilor locale de a se lupta să mai primească fonduri pentru a renova un bloc, de a mai cumpăra un autobuz pe baterii, dar de unde vor veni fondurile de mâine care trebuie să termine de renovat și miile de blocuri rămase, să înlocuiască măcar autobuzele actuale, altfel spus, să susțină reziliența?
Orice plan are componenta lui naturală de pariu. Asta, cu siguranță. Spre exemplu, poți să mai renovezi moderat de 218 milioane de euro blocuri în sectorul 4 și să vezi dacă locatarii renunță la centralele pe gaze de apartament și se întorc de pe acum – nu din 2040, cum sună obligația de la Bruxelles – la țevile aprofundat nerenovate ale sistemului centralizat, îndeplinind astfel la maximum toate jaloanele de decarbonizare. Sau poți să încerci să vezi dacă 120 de milioane de euro la Râmnicu Vâlcea, ori 30 de milioane de euro la Vicovu de Sus date pe autobuze electrice vor convinge cetățenii să meargă mai mult cu transportul în comun, și astfel să facă, cu adevărat, o revoluție verde.
Despre investițiile ineficiente a vorbit recent și preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, Ilie Bolojan: „Avem, în zona de rural, investiţii în zona de canalizare, foarte bine. Problema este că la data scrierii proiectului, aveau 1.000 de locuinţe într-o comună. Între timp, de la data scrierii, pe fondul depopulării, mai sunt 600 locuite şi când se termină proiectul se racordează 200 de locuinţe cu unu-doi consumatori. Gândiţi-vă că eficienţa este foarte scăzută. (…) Aceste probleme nu au fost analizate niciodată”.
„Dacă nu demonstrăm că acest PNRR funcționează, vom avea mari probleme post 2026. Deocamdată nu este foarte clar cum va arăta politica de coeziune sau ce se va întâmpla cu Mecanismul de redresare și reziliență la nivel european. Este clar că trebuie să atragem acești bani, dar trebuie să arătăm foarte clar și impactul, pentru că viitoarea alocare pe care România o poate obține va depinde foarte mult de această abordare”, spunea Teodora Preoteasa, secretar de stat în Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (MIPE), în luna martie a acestui an.
Costurile, la standard european B
Discuția despre costuri pare relativ închisă la nivelul Comisiei – din 13 puncte de evaluare ale PNRR-urilor, 12 au fost notate cu A (din trei opțiuni), doar la costuri s-a mers pe un conservator B, din cauză că „s-au prezentat marje de cost mai mari decât în proiecte similare și că lipsesc explicații pentru anumite măsuri privind modul în care referințele de cost au fost folosite ca bază pentru estimări”. Iar aceasta este valabil în cazul tuturor celor 27 de PNRR-uri. Un motiv în plus ca, în toamna anului trecut, la retrimiterea Planului său, pentru adaptarea unor cheltuieli la noile alocări, guvernul român să se arate în continuare mulțumit cu B: „Justificarea furnizată de România cu privire la cuantumul costurilor totale estimate ale Planului de Redresare și Reziliență modificat este într-o măsură moderată rezonabilă și plauzibilă, coerentă cu principiul eficienței din punctul de vedere al costurilor și proporțională cu impactul economic și social național preconizat. România a furnizat suficiente informații și dovezi potrivit cărora cuantumul costurilor estimate ale reformelor și investițiilor prevăzute în planul de redresare și reziliență modificat care urmează să fie finanțate în temeiul mecanismului nu va face obiectul unei finanțări existente sau planificate din partea Uniunii. Acest lucru ar justifica acordarea notei B în temeiul criteriului 2.9 din anexa V la Regulament”.
„Dacă nu demonstrăm că acest PNRR funcționează, vom avea mari probleme post 2026. Deocamdată nu este foarte clar cum va arăta politica de coeziune.”
Teodora Preoteasa
Secretar de stat în MIPE
„La data scrierii proiectului, aveau 1.000 de locuinţe într-o comună. Între timp, pe fondul depopulării, mai sunt 600 locuite şi când se termină proiectul se racordează 200 de locuinţe.”
Ilie Bolojan
Președinte Consiliu Județean Bihor
18,574 miliarde de euro sunt cheltuielile angajate prin PNRR de primii 100 de beneficiari, până la mijlocul lunii aprilie 2024.
